… de-a v-ati-ascunselea

… din nou Oradea, micul meu orasel… din nou miez de noapte… eu,luna si  greierasii din gradina….

… Acum 2 nopti vorbeam cu mine… si vocea dinauntru imi spunea: Kitty mama, mai respira si tu… mai relaxeaza agitatia asta din interiorul tau… mai lasa curcubeul sa fie admirat intre 2 furtuni … mai revino si tu cu picioarele pe pamant… ca prea te-ai agatat de norisorul ala din paradisul tau….  asa ca am ascultat vocea, m-am urcat in masinuta si nu m-am oprit pana nu am ajuns in bratele lumii mele linistite… a trecut o zi aici… cu toate ca ma atrage puternic ca un magnet sa ma intorc… nu am sa o fac inca… mai am nevoie umpic de aerul de aici si de racoarea linistii care ma inconjoara… aici e refugiul meu… aici e ascunzatoarea cea mai buna din jocul de-a v-ati-asunselea a universului meu magic…   Dar … ceva e ciudat… ma joc cu ceva frumos… ma ascund de ceva ce ma inebuneste in cel mai placut mod… si totusi as vrea sa ma ascund atat de bine .. incat sa nu ma gaseasca niciodata …

…. momentan intrerup putin jocul, vocea avea dreptate, simt calmul… vreau doar sa imi las trupul sa alunece pentru cateva secunde pe curcubeul care a rasarit jucaus , ca si cum as fi copilul care a descoperit pentru prima data senzatia minunata a primului topogan din parculetul de distractii…..

… si zambesti

… cand am dat titlul acestui blog „intr-o lume ciudata… dar magica” nu am crezut ca ma voi cufunda atat de adanc in interiorul ei… dar am surpriza sa constat ca lumea pe care am descoperit-o e ciudat de nebuna… si cand zic nebuna e in modul placut de nebun, e modul ala care te ia pe sus de unde nu te astepti ca o adevarata tornada, te ameteste bine in mirajul ei si apoi nici nu sti unde te aterizeaza…

e asa placut sa ai langa tine oameni plini de viata, oameni plini de idei surprinzatoare, suflete pline de caldura si de zambete…oameni care nu se grabesc sa umbreasca copilul din ei…. oameni care te fac sa te simti tu, te fac sa gusti impreuna cu ei nebunia vietii… te fac sa crezi ca poti atinge chiar si stelutele de pe cer intr-o clipita … E asa interesanta viata asta cand te trezesti dimineata si ai impresia ca e o zi obisnuita, cu lucruri si activitati obisnuite… si fara sa te astepti , in miez de noapte iti dai seama ca esti la kilometri de unde ar trebui sa fii… nu conteaza ca e cald sau frig, nu conteaza daca soarele iti lumineaza calea din spate sau maiestoasa luna prin fata, nu conteaza ca ai gresit drumul cand mai aveai doar 50 km… nu conteaza nici daca ai reusit sa-i iei a 9-a viata unei pisici care parca-si asteapta sentinta pe mijlocul drumului, sau daca i-ai crutat viata unui sobolan sau a unui arici grabit … nu conteaza nici daca o curba mai incolacita ti-a dat putini fiori…. tot ceea ce  conteaza e faptul ca simti ca traiesti..

si ce e si mai frumos … a doua zi dimineata, cand ochisorii isi ridica cortina… inca simti magia in bratele tale, admiri nebunia…    si zambesti

… inca o piesa de puzzle

… se simte miezul noptii…. e irespirabil de cald… si eu tocmai m-am tolanit in patutzul meu … o mie si o suta de ganduri si trairi se plimba si ma gadila prin tot trupul… unele placute, altele neplacute.. nici nu stiu de unde sa incep, in ce ordine sa le ascult… cineva imi spunea sa incep cu ceva si sa termin cu altceva… cam asa sunt si momentele din viata mea.. incep intr-un fel si se termina cu totul in alt mod decat mi-as fi imaginat… cateodata mai bine .. cateodata mai rau…

de cateva zile ma tot macina unele intrebari? de ce oamenii dezamagesc? de ce spun unele vorbe mari fara sa creada in ele? de ce tocmai persoanele pe care le consideri cele mai apropiate te lasa balta?… incep sa ajung la concluzia ca e mai bine sa nu te mai astepti de la nimeni la nimic… asa macar nu mai exista dezamagiri… cred ca am ajuns sa-mi pese prea mult de lumea din jurul meu… sa pun suflet in tot ce e in preajma mea… si uit de mine… adevaru-i ca oamenii au fiecare interesele lor si nu rateaza nicio ocazie, chiar daca nu se uita ce lasa in spate… poate ca asa e mai bine.. pana la urma fiecare e personajul principal din viata lui… de-as putea sa aplic si eu metoda asta fara sa stau prea mult pe ganduri…. sa lupt ptr mine si ptr ceea ce-mi doresc cu adevarat…  am pierdut multe in viata asta.. si o sa mai pierd multe ptr ca pastrez totul inauntrul fiintei mele de teama sa nu ranesc, sa nu schimb unele lucruri, sa nu pun unele persoane in situatii dificile… si sa spun „nu” ma chinui de ceva timp sa invat… si tot n-am reusit…

… ce faci cand totul e atat de bun si frumos in exterior, dar in interior parca se desfasora al III-lea razboi modial  ?cat o mai duci asa? ce faci cand iti dai seama ca cu cat devine mai frumos totul cu atat devine mai greu ? … e ca si cum o tona de fluturasi, un buchet imens de trandafiri rosii, un univers de stelutze magice sunt pregatite sa iasa afara din tine… si tu le tii captive acolo…  nu vrei sa le dai drumul.. si se zbat .. se zbat… pana cand… speri ca poate intr-o zi fluturasii isi vor pierde aripioarele, trandafirasii se vor ofili, stelutele isi vor pierde stralucirea… si atunci… va ramane doar acel frumos exterior care trebuie sa ramana …. atunci va fi mai usor….

… dar parca pana la urma, totul se rezolva… nu sunt pesimista.. sunt doar neobisnuit de realista momentan ptr nebunia vietii mele .. ma mir si eu…. dar stiu ca totul se aranjeaza mereu cum trebuie pana la urma.. e ca un joc de puzzle… doar trebuie nimerita piesa cea buna….

…. si uite asa am terminat cu „altceva” …

…pierduta in lumea imparatilor

… si s-a terminat concediul meu… azi din nou „Bun venit la Orange… ” taca taca toata ziua… pentru prima data nu am venit cu placere la lucru… si abia am asteptat sa se termine ziua… am fost plecata numai 11 zile si parca totul s-a schimbat.. parca eram pentru prima data cu cascuta la ureche… nici numele nu mai stiam sa mi-l spun corect… totul a fost atat de agitat, atat de serios, atat de… complicat… parca lipsea ceva… si inca nu mi-am dat seama exact ce….

dar sa trecem peste partea asta, e mai greu pana ma reobisnuiesc… acum inainte sa intru in lumea viselor parca am chef sa raman cu imaginea zilelor trecute.. familly trip`ul meu in Austria 🙂 … a fost de vis.. am intrat impreuna cu ai mei in lumea imparatilor, printeselor si a calestilor trase de cai din trecut vizitand palatul Schombrunn, palatul Hofburg… m-am pierdut prin colorata priveliste a gradinilor care se intindeau in jurul nostru… si nu in ultimul rand am ametit pe toboganele din parcul de distractii Prater…. sa nu mai spun de „Ioana”, GPS`ul nostru care ne-a serpuit pe toate stradutele din Viena, Budapesta, Debrecen, cateodata fara sens invartindu-ne in acelasi punct 😛 … am ramas impresionata in mod placut de Viena, cu cladirile ei maiestuase, cu Dunarea care o racorea de la un capat la celalalt, cu… izul de nou si vechi contopite laolalta….  atatea as mai povesti despre mica mea excursie…  dar pleoapele mele parca vor sa puna punct zilei de azi… pentru a veni cat mai repede ziua urmatoare… si urmatoare… si urmatoare…. Lumea mea parca se grabeste undeva… incerc sa o opresc… sa se calmeze, dar ii luata razna… e ca si cu palpitatiile… stai linistit in pat dar simti ca inima vrea sa iasa din tine… sa fuga undeva….  cred ca trebuie sa am o discutie serioasa cu ea…. sa o lipesc cu SuperGlue sa fiu sigura ca nu fuge unde nu are voie 🙂 ….

… invitatie la spectacol

… e aproape ora 4 dimineata… aproape ca aud cum soarele vrea sa se ridice grabit din cuibusorul lui… dar inca luna nu-i face loc… stau si o privesc de la geamul meu…e atat de frumoasa…  si parca inca nu vreau nici eu sa ma pierd printre vise…  cu toate ca e asa frumos in spectacolul care se desfasoara acolo…

Pe scena .. actorul sta in mijloc, pe jos, cu coatele pe picioare si obrajii in palme…. are langa el un pahar pe jumatate plin cu vin… si se intreaba: ce se intampla? .. ce e cu mine? …  de ce ea? … intinde mainile si parca vrea sa o atinga… vrea sa o ia in brate si sa-i spuna ce simte pentru ea… dar mereu cortina cade mult prea repede peste el… si o scapa printre degete … se retrage zambind usor ca ea sa nu-si dea seama… si asteapta urmatoarea scena din piesa pentru a-i putea saruta prezenta… e ceva legat de felul ei cum priveste… e ceva legat de felul ei cum… zambeste….

De ce cortina trebuie sa cada atat de repede? … Am auzit de atatea ori propozitia „lupta ptr ceea ce iti doresti cu adevarat” … dar daca lupta ta inseamna sa ranesti pe altcineva? Daca e mai bine sa nu faci pasul urmator ca sa nu strici ceea ce ai? Atunci lumea iti zice ca esti las si te complaci…  si cu lasitatea nu ajungi niciunde… dar, cand esti pus intr-o astfel de situatie iti dai seama ca nu e atat de usor.. nu depinde totul doar de tine.. sunt implicate mai multe suflete in actiunile tale.. si atunci ce faci? incerci sa te obisnuiesti.. sa traiesti clipa… si atat !? … Defapt.. mi-am dat seama ca atunci incepe lupta cu tine insuti… cu sentimentele tale… cu tot interiorul si exteriorul tau… incerci din greu sa-ti controlezi fiecare cuvintel.. fiecare privire.. fiecare respiratie.. fiecare bataie a inimii… de frica sa nu indepartezi de tine persoana si sa nu strici momentele pe care le ai… oare chiar ar pleca de langa tine?… sau poate e atat de magic ceea ce ai incat nu vrei sa risti nimic… sau nu vrei sa privesti ce ar putea veni dupa .. cu toate ca risti sa pierzi ceva minunat..sau poate eviti ceva rau…. ma intreb aceste  lucruri deoarece multe persoane din jurul meu trec in acest moment prin astfel de trairi.. si daca le-as putea gasi remediul… daca le-as putea da un sfat sa fac liniste in interiorul lor?…. razboiul cu tine este cea mai grea lupta….

… si tot ce am scris este pentru ca e deja ora 4… maine o noua zi, un nou dor, un nou zambet si o alta fila intoarsa din povestea mea … 🙂

… azi nu

… si uite asa am intrat in primul concediu al „carierei mele profesionale” … ce ciudat… cuvantul „concediu” mi se parea atat de old… atat de … ptr persoane mari … eu aveam „vacante” nu „concedii” …. ma simt atat de copil …cu toate ca nu ma „chinuie” atat de mult ceea ce lucrez… dar parca am chef sa stau mai mult in oraselul meu,Oradea, sa ma topesc incet sub razele dogoritoare ale soarelui la Felix, sa privesc apusul pe „Cuperca”, sa strabat stradutele care au serpuit sub picioarele mele in timp ce cresteam, nu in ultimul rand sa simt mirosul copilariei din camera mea si a pernutei din patul meu care mi-a sters lacrimile in noptile triste si mi-a sustinut zambetul cu care adormeam in noptile fericite …. si mai ales…. sa le simt prezenta parintilor mei… care mi-au fost alaturi de la prima bataie a inimii mele si pe care ii iubesc la infinit…

…. sunt atat de linistita acum… nu am nicio emotie… e totul obisnuit si … lipsit de magie…. azi nu… azi totul e calm… nici gandurile nu ma mai asculta.. sunt undeva departe…. inimioara si-a revenit la pulsul normal…ochisorii si-au pitit umpicut sclipirea…  azi vreau doar sa aud greierasii din gradina cum fredoneaza doina lor de noapte buna… vreau doar sa simt vantul care adie prin perdeaua de la geam… vreau doar sa fiu aici… eu cu mine… si atat !!